Un monah de la Athos mi-a spus că, dacă vrei să înțelegi bine starea actuală a Bisericii lui Iisus Hristos, cel mai indicat este să urmărești fenomenul sfinților contemporani.
Ce se întîmplă cu ei, cum de apar, ce spun, ce fac și, nu în ultimul rînd, cum se întîmplă că oamenii îi recunosc, îi urmează și Biserica îi canonizează. De la un timp, încerc să înțeleg cîte ceva despre Biserica mea fiind atent la ceea ce se poate numi, deja, ”fenomenul Arsenie Boca”. Cînd avem, în mod constant, de 25 de ani, sute de mii de credincioși care i se roagă, îl simt aproape, îl cinstesc, îi caută îndrumarea și adevărul, fără ca cineva, undeva, să organizeze vreo propagandă anume pentru așa ceva, nu poți să nu privești spre Cer, oricît de ”analist” deștept ai fi.
Părintele Arsenie Boca (1910 – 1989) a fost un om al lui Dumnezeu. Mase de credincioși au simțit asta și l-au cinstit ca atare încă de la începuturile sale monahale. În 1945, de pildă, anul în care istoria României s-a frînt, Părintele, care abia avea 35 de ani, fusese tuns în monahism de 5 ani și preoțit de 2 ani, deja era denumit de credincioși ”Sfîntul Ardealului”, iar în jurul său, la Sâmbăta de Sus, se constituise o amplă mișcare duhovnicească ce atrăsese admirația lui Dumitru Stăniloaie, fostul său profesor de la Institutul Teologic din Sibiu. Mai departe, Părintele a trecut prin timpul pămîntesc ce i s-a dat într-un chip desăvîrșit. Pe măsură ce-i aprofundezi biografia și îi afli faptele, pe măsură ce te gîndești la vorbele lui, îți dai seama că trecerea sa prin lume se conformează perfect paradoxului miraculos pe care îl are viața oricărui sfînt: pe de o parte, conține plumbul suferinței pe care carnea, istoria și ceilalți îl toarnă fără oprire în inima fiecărui om, pe de altă parte este înaripat, este evident capabil să evadeze de sub puterea durerii cu o grație de balerin. E clar că ei au puterea să se sustragă suferinței, să o transgreseze fără să capete nici măcar cea mai neînsemnată cicatrice. Și acum apare întrebarea adresabilă oricărui sfînt: dacă așa putere îți dă credința în Iisus Hristos încît poți să transcezi durerea condiției omenești, de ce preferi să te întorci și să suferi alături de cei care nu au puterea asta? Iar răspunsurile sfinților sînt, în fond, minunate variațiuni pe aceeași temă: credința în Dumnezeu este profund și indestructibil legată de solidaritatea cu creatura sa.
Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai cumplit păcătos din lume este infinit mai mare decît dragostea celui mai ardent credincios pentru Dumnezeu – zicea Arsenie Boca. Dacă El își iubește creatura într-atît încît să-și trimită Fiul să ia asupra Lui păcatul originar, dar și toată cohorta de păcate care atîrnă de noi de la Cădere încoace, cine ești tu să i-o urăști? Cu cît crezi mai mult, cu atît iubești mai mult și cu cît iubești mai mult, cu atît crezi mai mult.
Sfinții sînt oameni aflați cu cîțiva pași înaintea noastră pe drumul mîntuirii (vezi, în acest sens, primele pagini din ”Minima moralia” de Andrei Pleșu), care au misiunea să se întoarcă din drumul lor ca să ia de mînă și să călăuzească gloată noastră bramburită, arogantă, gălăgioasă și făloasă în ignoranța ei. Grea treabă! Dar ei, sfinții, mergînd înaintea noastră, mai fac ceva: încearcă să înlăture obstacolele. Sfinții știu mult mai multe decît noi, dar nici ei nu știu tot. În viețile sfinților, admirabilă este lupta lor cu final necunoscut. Ei tatonează orizonturile înalte, ca și cum ar fi antemergători pentru noi. Pe ei îi atacă, în primul rînd, Diavolul pentru că ei sînt atît de îndrăzneți să creadă puternic în Dumnezeu. Cu unii ca noi, lupta Necuratului n-are niciun rost, că ne cucerește cu minin efort, mai curînd de doi timpi și cu mai puțin de trei mișcări. Dar cu ei, cu sfinții, are de luptat din greu. De-aia se și concentrează cu toată puterea sa malefică asupra lor. Sfinții sînt cei care ies singuri, cu pieptul înainte, și strigă Divolului să se lupte cu ei, nu cu bieții de noi, slabi și fricoși cu sîntem. Arătîndu-ne cum se luptă cu Răul, sfinții sînt, toți, eroi.
Părintele Arsenie Boca a trecut prin vexațiunile istoriei, prin pușcărie, prin interdicția de a mai fi monah, prin bîrfele murdare ale ”colegilor”, prin diversiunile și anchetele Securității fără ca acestea să-l vateme în vreun fel. A rezistat cu eleganță desăvîrșită oricărei lovituri, a afirmat tot timpul credința, a arătat fără o secundă de ezitare Calea și a încercat să ocrotească oamenii cu toată puterea sa spirituală. Vreau să transform lacrimile voastre în bucurie, zicea unora, iar altora le spunea că e bine că va muri, pentru că de dincolo va putea fi de mult mai mare folos oamenilor decît le putea fi de aici. În plus, extraordinara sa carismă duhovnicească, harul său pregnant, nu au pălit niciodată. Și totuși, chiar și așa, fenomenul național al adorației lui Arsenie Boca nu se poate explica altfel decît în termenii lucrării lui Dumnezeu.
Să ne gîndim puțin – de unde știu oamenii acestei țări cine este și ce poate face pentru ei Arsenie Boca? Toată presa e plină doar de politică și fotbal. Biserica este, în general, pusă la zid în discursul public. Credința e batjocorită în spațiul civic. Se acceptă, cel mult, unele superstiții și strînește un oarecare interes magia. Dar credința în Iisus Hristos, nu prea are loc pe agenda publică. Ei bine, se pare că agenda publică nu are mare legătură cu inima oamenilor pentru că, în acest context, milioane de români se îndreaptă spre Părintele Boca. În toate pangarele din țară, chipul său în fotografii mai mult sau mai puțin naive se vinde exploziv. Cărțile care îl pomenesc pe copertă se cumpără masiv. Din ce în ce mai mulți români merg la Prislop, la mormîntul Părintelui, să se roage.
În timpul funeraliilor Papei Ioan Paul al II-lea, de-odată, zecile de mii de oameni strînși în Piața Sfîntului Petru au început să scandeze ”Santo subito!” (”Sfînt, acum!”), ceea ce l-a determinat pe noul Papă, Benedict al XVI-lea, să ceară structurilor abilitate ale Bisericii Catolice să purceadă neîntîrziat, în ciuda termenelor tradiționale, pe drumul sanctificării predecesorului său. De ani de zile, ortodocșii români strigă, în felul lor, ”Sfînt acum!” despre părintele Arsenie Boca. Biserica lor ar trebui nu doar să-i audă, ci să-i și asculte. În fond, prima condiție ca un mare creștin să fie sfînt este aceea ca marea masă de credincioși să-l considere așa. Sfințenia nu se acordă – ea nu este nici un fel de înălțare în grad, nici o decorație post-mortem. Biserica nu face decît să ia act că, în conștiința credincioșilor ei, există consolidată convingerea că e vorba despre un sfînt, că oamenii se referă la el și se închină în memoria lui cu credința că e sfînt. În cazul lui Arsenie Boca, această condiție esențială este îndeplinită cu asupra de măsură. Și, dacă mi se va spune că ritmul de lucru al BOR e mai molcom, măcar oarecare urgență în curățirea pieței de prostii și mistificări legate de numele Părintelui ar putea să manifeste. Arsenie Boca a făcut enorm pentru BOR și vibrația vie a credincioșilor la auzul numelui său este dovada supremă. Prețuindu-i memoria, ar trebui ca BOR să plivească gădina amintirii sale de buruieni, să se arate deranjată de tabloidizarea figurii Părintelui și, de ce nu, să se exprime cînd numele său este confiscat în politică. În plus, proliferarea cărților cu citate complet neverificate și neverificabile din Arsenie Boca trebuie imediat denunțată. Aud că, profetic, Prăintele Boca a spus unui ucenic de-al său că va veni vremea să-l apere de oameni. Vremea a venit și ucenic de conștiință ar trebui să-i fie întreaga Biserică.
Îmi place să cred că lentoarea cu care BOR se mișcă în privința canonizării lui Arsenie Boca nu are de-a face cu vreun sentiment de vinovăție pentru că, din 1959 pînă la moartea lui, aceeași BOR l-a exclus din cinul monahal. Chiar dacă decizia ar putea fi explicată în contextul anilor 50 prin factori extra-bisericești, cu greu ar mai putea fi explicată în același mod persistența în ea în anii 70 și mai apoi. Abia în 1998, BOR a retractat actele administrative prin care îi interziceau, practic, lui Arsenie Boca să fie ceea ce fusese hărăzit să fie. Dar destinul credinței în Iisus Hristos pe lumea asta are doar în parte legătură cu Biserica Lui. Oamenii aud mai degrabă vocea Cerului decît vocea Bisericii, ca să nu mai vorbim de vocea Guvernului, căci inima este cu mult mai receptivă decît urechea. Pe tot parcursul anilor de interdicție, mii de credincioși continuau să vină la Boca – dovada o găsim nu doar în mărutriile lor, ci chiar în arhivele Securității, care era exasperată de magnetismul Părintelui. Concluzia este că harul duhovniciei nu se dă și nu se ia cu ucaz patriarhal. La fel și sfințenia. De-aia zic, Santo Subito!
Autor: Sever Voinescu/evz.ro